Un material realizat de Sorin Dinco şi Ciprian Sterian
În curtea familiei Toma, din Cârligu Mare, o movilă de gunoi şi, în vârful ei, doi copii. Unul de cinci şi celălalt de şase ani. Privesc pierduţi în ţărână. Când părintele Tudor, care ne însoţeşte prin labirintul sărăciei din sat, îi întreabă de bine, pleacă în iarba din grădină. Mama acestora, Rodica Toma (32 ani), ia o mătură de pe jos şi îşi face de lucru. Probabil că movila aceea de ţărână a crescut acolo tot măturând curtea. Nu răspunde la salut. „Eşti supărată pe noi, că nu ne vorbeşti?”, îi spune părintele. Femeia mătură. Copiii aleargă în cerc, prin iarba din grădină, cu capetele aplecate. Mişcările lor sunt oarecum fără noimă. Cel mic are pantalonaşii uzi între picioare, cel puţin mai măricel se uită din când în când la părinte, care abia reuşeşte să îi smulgă două vorbe femeii. Lângă movilă, două rotiţe stricate ale unei triciclete – singurele jucării ale copiilor. „Unde e soţul? Uite, oamenii ăştia au venit să arate lumii cât de greu o duceţi. Cu ce ai vrea tu să te ajute lumea?” Femeia râde şi spune ceva de neînţeles. Încercăm şi noi, şi, din bolboroseli, câteva cuvinte articulează lipsurile deja vizibile. „Ai ce să le dai azi de mâncare?” Face din cap că are. „Ce?” „Cartofi…”, răspunde mama celor doi şi „cartofi” e singurul cuvânt care se aude clar şi umple curtea.
Care e jucăria ta?
„Ţi se rupea inima văzându-i…”
Casă, dulce casă
În urmă cu un an, când autorităţile de la judeţ s-au interesat de soarta celor doi băieţei, au decis să îi ia în plasament. Atunci, femeia aceasta aproape mută şi indiferentă, a izbucnit în urlete de disperare şi, spune părintele Tudor, i-a smuls din braţele asistenţilor sociali. „Îi strângeau în braţe, şi ea, şi soţul, urlând că sunt copiii lor şi nu-i dau nimănui. Ţi se rupea inima văzându-i.” Cum altfel? Şi totuşi, copiii nu merg la grădiniţă, nu sunt hrăniţi sănătos. Hainele, jucăriile, mâncarea ar fi un ajutor considerabil. Celor două fiinţe mici le lipseşte fundamental altceva. În urma noastră, ca şi cum nici n-am fi fost acolo, cel mic continua să alerge împiedicat, în cerc, în urma frăţiorului său. Soarele pare să fie singura lor lumină.
„Da, fooaaarteee bun!”
"Ne-au dat şi un pacheţel cu brânzică..."
Foamea e la ordinea zilei, face şi desface, întăreşte sau dezbină familiile nevoiaşe. Într-o altă curte, în care stă şi Mariana Oprea (27 ani) cu cei patru copii, bunica ne spune că, atunci când se strâng toţi, numără 15 nepoţi. Au două pogoane de pământ, un porc şi câteva păsări. Spune că au şi un cal, dar cu jumătate de gură, cu teama că, la o adică, ar trebui să-şi declare averea şi nu s-ar mai încadra la vreun ajutor social. Una dintre nepoţele s-a întors de la şcoală şi mănâncă cu poftă dintr-un corn. Ne spune, cu o voce de parcă l-ar fi văzut pe Moş Crăciun, că le-au dat, la şcoală, şi un pacheţel cu brânză. A fost bun? „Da, fooaaarteee bun!” Fraţii şi verişorii ei confirmă. Părintele Tudor ne asigură că e vorba de o casă mai unită, cu grijă faţă de copii.
Dumnezeu i-a dat mai multe zile decât doctorii
La fel este şi casa Steluţei Neculae, mama Claudiei Marinela, imobilizată total la pat, căreia părintele Tudor, cu ajutor bisericesc, a reuşit să-i ofere un scaun cu rotile, în care fata poate ieşi în curte. Mama ei ne povesteşte: „Când era mică, a avut odată o criză de plâns. Am spus că îşi cere botezul şi am botezat-o. Apoi, pe la doi ani şi jumătate, tot plimbându-mă cu ea prin doctori şi neştiind ce-i cu ea, am cerut mai răstit unuia să-mi spună ce are. Nu vroia şi am urlat să-mi spună, că nu mai puteam să tot alerg de colo, colo şi niciun semn că fetiţa mea e mai bine. Atunci, doctorul acela mi-a spus: uite, doamna Neculae, eu n-am vrut să-ţi spun ca să nu te supăr, dar fetiţa voastră este handicapată şi nu se va face bine niciodată. Dacă o să trăiască unşpe ani… Când am auzit, n-am mai ştiut de mine. Mă uitam la doctorul ăla şi vedeam doar cum dă din buze, nu mai ştiam de mine. Zile în şir am umblat ca turbată…”
"Când mi-au spus ce are, n-am mai ştiut de nimic în jurul meu..."
Într-adevăr, speranţa este o dezamăgire amânată
Marinela are 17 ani şi îi place să se joace cu copiii. Nimeni nu-i dă o şansă de recuperare, dar părinţii cred că ar mai fi una. Mama lua trei milioane şi ceva de lei, ca însoţitor. Acum, au fost anunţaţi că va intra în şomaj. Primăria nu mai are bani să plătească. „Oricum, ne-au dat banii în decembrie, după ce nu mai primisem din iunie. O vedeţi cum e” (fata nu poate mişca decât din cap – în rest, fiinţa ei mai reuşeşte să râdă şi să gângurească ceva ca nişte vorbe), „şi, aşa, a trebuit să mă duc an de an, să cheltui ca să-i reînnoiască certificatul de handicap, că, spun ei, nu cumva să se fi ameliorat între timp… De-ar da Domnul!” Marinela are nevoie de pempărşi, de dresuri şi de un program special de recuperare. Dacă tot i-a dat Dumnezeu zile mai multe decât doctorii, părinţii speră.
La doar 29 de ani, cu trei copii, interzisă la muncă
În clasa a VI-a, Ioana nu îndrăzneşte să viseze la un viitor. Prezentul pare un vis urât care nu se mai termină
Soţia lui Marian Bunea, Monica, are 29 de ani şi un accident a condamnat-o pe viaţă la imposibilitatea de a mai munci pentru a-şi întreţine cei trei copii. Plecase cu o maşină de ocazie la oraş, cu treburi, când o altă maşină i-a lovit, din cauza poleiului. Şi-a revenit cu greu din comă, dar a rămas cu dureri şi pierderi de memorie. Fiica mai mare, Ioana Florentina, este în clasa a VI-a şi are numai note bune. Îi place să citească. În cămăruţa pe care o împart şapte persoane, abia de încap două paturi, o măsuţă şi o sobă. Nici un raft pe care să stea vreo carte. Fata le împrumută de la bibliotecă. La plecare, soţul ne roagă să-i ajutăm cu o pensie pe caz de boală pentru soţie: „Nu mai poate munci toată viaţa. Avem datorii peste tot, eu trebuie să plec din ţară, să muncesc pe undeva. Am mai fost, dar i-am lăsat singuri şi vai de ei…”
Urmăriţi, în ediţia de mâine, planurile pe care părintele Tudor şi le face pentru a înfiinţa o cantină socială în Cârligu Mare.
Dacă mai cunoaşteţi astfel de cazuri disperate, contactaţi-ne pentru a le putea prezenta comunităţii.
Ciprian STERIAN
Sorin DINCO
