Impresii de la târgul eco

De câteva zile încerc să scriu cum a fost la târg. Mă tot gândesc ce să scriu. Cum să încep. Despre ce să vă povestesc mai întâi. Poate despre faptul că am avut senzaţia că pe mulţi dintre vizitatorii care s-au oprit la standul copiilor din Glodeanu i-a trimis cineva. Cineva IMPORTANT. I-a trimis cel care le ascultă zi de zi, rugăciunile copiilor.

Poate vi se pare că exagerez dar se întâmplă rar să dai peste atâtea suflete calde într-o singură zi.

Cum să vă spun că ziua mi s-a părut ca o adiere mătăsoasă? Că am simţit-o ca pe o mătase aruncată din cer care îţi mângâie în cădere, lin şi dulce obrajii?

A fost o zi cu emoţii multe, mai ales când a trebuit să vorbesc pentru copii, la microfon. Ce să le spun oamenilor? Cum să le spun? Cum să le spun de faţă cu copiii care ştiu ce înseamnă lipsurile şi foamea, cum să pronunţ cuvântul "săracie"? Cum să spun cuvântul ăsta urât fără să-i jignesc, când ştiu că ei încearcă mereu să ascundă acest adevăr, în faţa colegilor de şcoală pentru că le este ruşine de el. Le este ruşine să spună că nu cărţi colorate, nici case primitoare. Sunt obișnuită să vorbesc în public, dar sâmbătă am vorbit greu printre lacrimi.

La finalul discursului, Loredana, o fetiţă de 10 ani a venit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-a plăcut. Mi-a spus că ea ştie despre ce vorbesc. Cum să vă spun că am privit-o toată ziua pe furiş pe această copilă cu ochii cenuşii, că i-am simţit sufletul ca pe o floare firavă care ar putea înflori frumos dacă cineva îi va permite să se dezvolte în armonie?Cum să vă spun că atâta tristeţe cât am văzut în ochii lui Jeny nu cred că am mai citit în ochii altui copil? Mai mult cu capul în pământ, Jeny le-a povestit o zi întreagă doamnelor care vindeau la standul de miere, poveşti pe care singură le-a învăţat din cărţile de la bibliotecă. Cum să vă explic ce femei sunt doamnele învăţătoare, Jeny Ivănescu şi Viorica Ungureanu şi colegele lor? Câtă dăruire şi câte ore au dat din timpul lor pentru a-i ajuta pe copii să facă felicitări şi icoane pe sticlă! Cum să vă explic că alături de copiii cei mai săraci din comuna Glodeanu au lucrat cot la cot şi colegii lor de clasă? Au lucrat toţi şi au pus puţin din sufletul lor acolo, fără să ceară nimic în schimb.Cum să vorbesc despre lacrimile din ochii celor care s-au oprit la stand? Cum să spun că ziua a fost o bucurie pe care am împărţit-o cu copiii și vizitatorii în acelaşi timp? Cum să vă povestesc cât talent am văzut la aceşti copii în a-şi prezenta marfa făcută cu mânuţele lor? Cum stabileau ei preţurile şi cât de fericiţi erau atunci când le ofereau câte un mic cadou celor care au venit ca să-i ajute.Cum să vă spun că fiecare leu pe care copiii l-au primit mi-a adus bucurie? Că apreciez la fel de mult un leu la fel de mult cum apreciez 100 sau mai mult. Pentru că ştiu că poate cel de a dat un leu, doar pe ăla îl avea în buzunar dar a decis să împartă din puţinul lui.

Cum să explic că au fost oameni care şi-au rupt din timpul lor de sâmbătă şi au venit la târg special pentru copii? Le-au adus jucării, cărţi de poveşti, mâncare şi hăinuţe, covrigi şi turtă dulce.

Cum să vă spun cât de frumos au fost primiţi copiii şi cum doamna Sanda, de la târg le-a pregătit imediat o masă, plină cu bunătăţi oferite de producători. Cum să vă spun că Dana Popa, doamna care a organizat târgul le-a vorbit mereu trecătorilor atât de frumos despre ei? Cum să vă spun despre toate acestea? Nu aş avea suficiente cuvinte să vă descriu bucuria, emoţia, tristeţea, compasiunea, cum au venit toate, amestecate, într-o zi de neuitat. O zi în care Dumnezeu ne-a fost aproape. O zi în care îngerii ne-au zâmbit prin oameni. Noi nu o vom uita prea curând. Asta e sigur. Şi nici copiii, cu siguranţă.