miercuri, 30 martie 2011

Impresii după o vizită la Glodeanu

Alina Prodan i-a vizitat zilele acestea pe copiii din Glodeanu. Iată ce a scris pe pagina lor de facebook:

"Le lipsesc multe acestor copii. Dar cel mai mult au nevoie de mâncare. Unii dintre ei sunt și foarte buni la învățătură deși nu au nici unde să-și facă temele. Jeny este elevă în clasa a treia și m-a impresionat cu cât de mult îi place să citească. Ea nu își dorește păpuși, ci cărți și caiete. Iar de Paște, ar vrea ca iepurașul să-i aducă multă sănătate mamei ei care a avut un accident grav și care acum nu o mai poate sprijini în niciun fel. Evită să se plângă de foame și este jenată atunci când vin musafiri la ea. Camera ei nu are nici 9 metri pătrați și o împarte cu alte 8 rude. Nu are vise mari. Își dorește să meargă și ea măcar o dată în excursie cu clasa și speră să ajungă vânzătoare când va crește mare. Dacă va avea cine să o sprijine financiar, va ajunge mult mai mult. Pentru că poate. Și vrea."


joi, 24 martie 2011

“Ce-ai vrea să-ţi aducă iepuraşul?” “Cartofi…”

Aricolul preluat din "Observatorul buzoian"
Un material realizat de Sorin Dinco şi Ciprian Sterian

În curtea familiei Toma, din Cârligu Mare, o movilă de gunoi şi, în vârful ei, doi copii. Unul de cinci şi celălalt de şase ani. Privesc pierduţi în ţărână. Când părintele Tudor, care ne însoţeşte prin labirintul sărăciei din sat, îi întreabă de bine, pleacă în iarba din grădină. Mama acestora, Rodica Toma (32 ani), ia o mătură de pe jos şi îşi face de lucru. Probabil că movila aceea de ţărână a crescut acolo tot măturând curtea. Nu răspunde la salut. „Eşti supărată pe noi, că nu ne vorbeşti?”, îi spune părintele. Femeia mătură. Copiii aleargă în cerc, prin iarba din grădină, cu capetele aplecate. Mişcările lor sunt oarecum fără noimă. Cel mic are pantalonaşii uzi între picioare, cel puţin mai măricel se uită din când în când la părinte, care abia reuşeşte să îi smulgă două vorbe femeii. Lângă movilă, două rotiţe stricate ale unei triciclete – singurele jucării ale copiilor. „Unde e soţul? Uite, oamenii ăştia au venit să arate lumii cât de greu o duceţi. Cu ce ai vrea tu să te ajute lumea?” Femeia râde şi spune ceva de neînţeles. Încercăm şi noi, şi, din bolboroseli, câteva cuvinte articulează lipsurile deja vizibile. „Ai ce să le dai azi de mâncare?” Face din cap că are. „Ce?” „Cartofi…”, răspunde mama celor doi şi „cartofi” e singurul cuvânt care se aude clar şi umple curtea.

Care e jucăria ta?


„Ţi se rupea inima văzându-i…”

Casă, dulce casă

În urmă cu un an, când autorităţile de la judeţ s-au interesat de soarta celor doi băieţei, au decis să îi ia în plasament. Atunci, femeia aceasta aproape mută şi indiferentă, a izbucnit în urlete de disperare şi, spune părintele Tudor, i-a smuls din braţele asistenţilor sociali. „Îi strângeau în braţe, şi ea, şi soţul, urlând că sunt copiii lor şi nu-i dau nimănui. Ţi se rupea inima văzându-i.” Cum altfel? Şi totuşi, copiii nu merg la grădiniţă, nu sunt hrăniţi sănătos. Hainele, jucăriile, mâncarea ar fi un ajutor considerabil. Celor două fiinţe mici le lipseşte fundamental altceva. În urma noastră, ca şi cum nici n-am fi fost acolo, cel mic continua să alerge împiedicat, în cerc, în urma frăţiorului său. Soarele pare să fie singura lor lumină.

„Da, fooaaarteee bun!”

"Ne-au dat şi un pacheţel cu brânzică..."

Foamea e la ordinea zilei, face şi desface, întăreşte sau dezbină familiile nevoiaşe. Într-o altă curte, în care stă şi Mariana Oprea (27 ani) cu cei patru copii, bunica ne spune că, atunci când se strâng toţi, numără 15 nepoţi. Au două pogoane de pământ, un porc şi câteva păsări. Spune că au şi un cal, dar cu jumătate de gură, cu teama că, la o adică, ar trebui să-şi declare averea şi nu s-ar mai încadra la vreun ajutor social. Una dintre nepoţele s-a întors de la şcoală şi mănâncă cu poftă dintr-un corn. Ne spune, cu o voce de parcă l-ar fi văzut pe Moş Crăciun, că le-au dat, la şcoală, şi un pacheţel cu brânză. A fost bun? „Da, fooaaarteee bun!” Fraţii şi verişorii ei confirmă. Părintele Tudor ne asigură că e vorba de o casă mai unită, cu grijă faţă de copii.

Dumnezeu i-a dat mai multe zile decât doctorii

La fel este şi casa Steluţei Neculae, mama Claudiei Marinela, imobilizată total la pat, căreia părintele Tudor, cu ajutor bisericesc, a reuşit să-i ofere un scaun cu rotile, în care fata poate ieşi în curte. Mama ei ne povesteşte: „Când era mică, a avut odată o criză de plâns. Am spus că îşi cere botezul şi am botezat-o. Apoi, pe la doi ani şi jumătate, tot plimbându-mă cu ea prin doctori şi neştiind ce-i cu ea, am cerut mai răstit unuia să-mi spună ce are. Nu vroia şi am urlat să-mi spună, că nu mai puteam să tot alerg de colo, colo şi niciun semn că fetiţa mea e mai bine. Atunci, doctorul acela mi-a spus: uite, doamna Neculae, eu n-am vrut să-ţi spun ca să nu te supăr, dar fetiţa voastră este handicapată şi nu se va face bine niciodată. Dacă o să trăiască unşpe ani… Când am auzit, n-am mai ştiut de mine. Mă uitam la doctorul ăla şi vedeam doar cum dă din buze, nu mai ştiam de mine. Zile în şir am umblat ca turbată…”

"Când mi-au spus ce are, n-am mai ştiut de nimic în jurul meu..."

Într-adevăr, speranţa este o dezamăgire amânată

Marinela are 17 ani şi îi place să se joace cu copiii. Nimeni nu-i dă o şansă de recuperare, dar părinţii cred că ar mai fi una. Mama lua trei milioane şi ceva de lei, ca însoţitor. Acum, au fost anunţaţi că va intra în şomaj. Primăria nu mai are bani să plătească. „Oricum, ne-au dat banii în decembrie, după ce nu mai primisem din iunie. O vedeţi cum e” (fata nu poate mişca decât din cap – în rest, fiinţa ei mai reuşeşte să râdă şi să gângurească ceva ca nişte vorbe), „şi, aşa, a trebuit să mă duc an de an, să cheltui ca să-i reînnoiască certificatul de handicap, că, spun ei, nu cumva să se fi ameliorat între timp… De-ar da Domnul!” Marinela are nevoie de pempărşi, de dresuri şi de un program special de recuperare. Dacă tot i-a dat Dumnezeu zile mai multe decât doctorii, părinţii speră.

La doar 29 de ani, cu trei copii, interzisă la muncă

În clasa a VI-a, Ioana nu îndrăzneşte să viseze la un viitor. Prezentul pare un vis urât care nu se mai termină

Soţia lui Marian Bunea, Monica, are 29 de ani şi un accident a condamnat-o pe viaţă la imposibilitatea de a mai munci pentru a-şi întreţine cei trei copii. Plecase cu o maşină de ocazie la oraş, cu treburi, când o altă maşină i-a lovit, din cauza poleiului. Şi-a revenit cu greu din comă, dar a rămas cu dureri şi pierderi de memorie. Fiica mai mare, Ioana Florentina, este în clasa a VI-a şi are numai note bune. Îi place să citească. În cămăruţa pe care o împart şapte persoane, abia de încap două paturi, o măsuţă şi o sobă. Nici un raft pe care să stea vreo carte. Fata le împrumută de la bibliotecă. La plecare, soţul ne roagă să-i ajutăm cu o pensie pe caz de boală pentru soţie: „Nu mai poate munci toată viaţa. Avem datorii peste tot, eu trebuie să plec din ţară, să muncesc pe undeva. Am mai fost, dar i-am lăsat singuri şi vai de ei…”
Urmăriţi, în ediţia de mâine, planurile pe care părintele Tudor şi le face pentru a înfiinţa o cantină socială în Cârligu Mare.

Ajutaţi-i cu ce puteţi pe copiii de acolo, contactându-l pe preotul Marian Tudor la numărul de telefon 0720.281.634 sau pe adresa de e-mail parohiacarligumare@yahoo.com. Vizitaţi, pe Facebook, pagina Copiii din Glodeanu, Buzău. Contactaţi-ne la redacţie, pe e-mail: redactie@observatorulbuzoian.ro sau fax: 0338-814381.
Dacă mai cunoaşteţi astfel de cazuri disperate, contactaţi-ne pentru a le putea prezenta comunităţii.

Ciprian STERIAN
Sorin DINCO

Japonia de acasă



Articol preluat din "Observatorul buzoian"
Un material de Ciprian Sterian şi Sorin Dinco

Aflaţi în situaţii disperate, copiii din Cârligu Mare au nevoie de ajutor
Satul Cârligu Mare, judeţul Buzău. Undeva, în marginile Bărăganului, pe uliţele din măruntaiele satului, cu puţin înainte de Bunavestire, câţiva copii se întorc de la şcoală. Printre casele dărăpănate, care o iau spre pământ după stăpânii lor plecaţi demult acolo, se întrevede turla bisericii. Părintele Marian Tudor ne aşteaptă în poartă, îmbrăcat în sutana preoţească. A preluat parohia de un an şi, de atunci, misiunea lui printre cârligeni a devenit un şir lung de întâlniri înfiorătoare. Sărăcia, bolile, foametea, frigul, copilăriile vitregite, familiile măcinate de nenorociri sunt adevărata lui slujbă. Cunoscând în ansamblu cazurile, dintr-un apel lansat pe un site de socializare, am trecut la detalii. Ce să vizităm mai întâi? Cel mai disperat caz? Cea mai săracă familie? Cei doi copii sălbăticiţi, crescuţi de tatăl şi mama cu handicap? Pe fata căreia doctorii i-au dat, încă pe când avea doar doi ani şi jumătate, numai 11 ani de trăit, iar ea s-a încăpăţănat, imobilizată total la pat, să prindă aproape vârsta majoratului? Sau bordeiul în care a îngheţat, peste iarnă, băiatul luat în plasament? Mai bine mergem întâi la familia cea mai săracă… Dar care e cea mai săracă? Ne uităm în stânga drumului, apoi în dreapta şi plecăm la întâmplare. Ori încotro ai lua-o, aceeaşi tristeţe, încălzită uşor de soarele primăvăratic. Alegem un capăt al satului… (Scopul jurnalistic al materialelor care urmează este de a atrage atenţia asupra situaţiilor disperate din Cârligu Mare şi de a sensibiliza oamenii care vor să ofere ajutoare)


„Părinte, mai aveţi pempărşi pentru ăştia mici?…”

Cârligu Mare a fost, pe vremuri, comună în toată regula. Acum, aparţine de comuna Glodeanu Siliştea, iar măreţia lui a pierit, lăsând în urmă un sat împrăştiat în câmpie. Pe sub temeliile ruinate ale caselor, copiii se joacă cu gângăniile. Câte un şobolan gras mai trece, din când în când, dintr-o gaură într-alta. La ferestrele zăbrelite ale unui astfel de bordei, doi copii stau aproape goi, iar un prunc se aude plângând din casă. Intrăm în curte, însoţiţi de părintele Tudor şi, imediat, o femeie ce pare obosită de ani, ne sare înainte: „Părinte, săru’mâna! Mai aveţi pempărşi pentru ăştia mici?” O cheamă Steluţa Andrei şi, la doar 28 de ani, are deja şapte copii. Un băiat e la spital, alţii trei copii sunt încă la şcoală. Pe băiatul de şase ani l-a descoperit epileptic după operaţia de hernie. Toţi cei şapte au, însă, nevoie de asistenţă medicală. Părintele îi spune femeii de ce am venit: „Poate, dacă scrie despre mata la ziar, se mai adună câte un ajutor, ceva…” O întrebăm de ce ar avea nevoie „cel mai şi cel mai tare”. Stă, priveşte derutată, de parcă nu are de unde să-şi înceapă vorbele. Copiii din fereastră se leagănă de zăbrele şi zâmbesc. Fără umilinţă, mama lor spune de hăinuţe, de scutece sau pempărşi, de alimente. Dacă ar fi şi nişte jucării… Se tot scuză că nu ne duce în casă: „Am început să fac curat, dau cu var, că vine Paştele”. Preotul îi spune să treacă pe la biserică, să-i mai dea nişte var.

Citeşte, în ediţiile viitoare, povestea celor doi fraţi sălbăticiţi în casa unei mame cu grave probleme de sănătate. Cartofii sunt singura lor hrană

Pământul, pâinea de altădată a familiilor, abandonat din lipsă de bani pentru lucrările agricole

Steluţa Andrei are, împreună cu soţul, un hectar de pământ. Anul trecut nu l-au putut cultiva pentru că nu au avut bani de lucrări agricole. Uneori, copiii ei mai mănâncă şi mălai amestecat în apă cu zahăr. Problema pământului lăsat în pârloagă, ne asigură părintele Tudor, e a mai multor săteni. Cultivă doar cât să le ajungă pentru câteva orătănii din curte. În sat, sunt vreo 160 de familii, dintre care jumătate formate dintr-o singură persoană, bătrână şi uitată de lume. La polul opus, familiile tinere sunt îmbătrânite de greutăţi inimaginabile pentru un om al timpurilor moderne. Dacă auzi de ele, ai spune că sunt dintr-un alt continent. Nici zilieri nu pot munci pentru că nu au la cine şi pe ce. Unii mai acceptă un ou, o bucată de pâine de la bătrânii care îi mai cheamă să-i ajute prin curte. Lipsiţi de orice posibilitate de angajare locală, înglodaţi în datorii şi lipiţi, prin acestea, de glie, părinţii tineri seamănă mai degrabă cu nişte bunici neputincioşi. Copiii lor vin din urmă cunoscând, de la cele mai fragede vârste, nefericirea lumii în care s-au născut şi în care vor trebui să răzbată. Adevărata criză e aici. Dar în câte sate româneşti nu sunt oameni care împart soarta celor din Cârligu Mare?


Tot într-o ediţie viitoare, cazul fetei care îşi va aniversa majoratul imobilizată la pat. Medicii nu-i dăduseră nici 11 ani speranţă de viaţă


„Mângâiere şi recunoştinţă”, printre şobolani

Prin programul Patriarhiei Române, „Mângâiere şi recunoştinţă”, părintele Tudor le-a cunoscut amarul multor cârligeni. În fiecare miercuri, îi cheamă la biserică, să le asculte păsurile şi, în fiecare vineri, preotul îi vizitează acasă, cu câte un ajutor de suflet. „Am postat, întâi, pe un forum de discuţii, pe internet, un apel umanitar. Nu ştiam cum să-i ajut mai bine. Atâtea cazuri, te copleşesc… Le mai cumpăr şi eu câte un braţ de pâine, după posibilităţi. Mai trebuie să cârpesc şi casa parohială, că dau şobolanii peste mine. Nu mă plâng… Şobolanii au săpat tot satul, sunt peste tot, mai graşi decât oamenii”, ne povesteşte părintele Marian Tudor.

Intenţia preotului este de a construi o cantină socială în fostul sediu al primăriei. Vom reveni cu detaliile proiectului la care puteţi ajuta

„Reţeaua de socializare” de la Cârligu Mare

„Apoi, cineva din presă, de la Bucureşti, a creat o pagină pe Facebook”, continuă preotul povestea „socializării” din Cârligu Mare. „Uşor, uşor, au început să apară ajutoare: alimente, legume, fructe, dulciuri, jucării, îmbrăcăminte, de la oameni simpli, nu de la cine ştie ce personalităţi, oameni care bat drumul până aici, cu portbagajul plin. M-am uimit şi eu de cât de mult s-a putut face cu un anunţ. Dar nu destul. Oamenii vin, oferă, pleacă, iar greutăţile rămân”. L-am întrebat dacă nu şi-a deranjat enoriaşii, răscolindu-le destinul: „Eh, s-a spus, prima dată, că le fac poze şi le pun pe internet ca să le vând copiii. Dar, aşa-i lumea, vorbeşte, şi, când îi întreb, spun că n-au vrut sau n-au făcut. Mă împac cu ei bine. Sunt oameni de înţeles şi recunosc că nu e nicio umilinţă să se lase ajutaţi când nu-i nici un alt ajutor la îndemână.”

Urmăriţi, în ediţiile viitoare observatorulbuzoian.ro, alte relatări despre necazurile din Cârligu Mare:
În familia Bunea, din cauza unui accident, mama are pierderi de memorie. La 27 de ani, a pierdut orice speranţă că va mai putea munci cândva.
Într-un bordei stropit cu ciment, Marian, un băieţel care nu şi-a cunoscut mama, a făcut frigul şi foamea până când a fost luat în plasament.

Ajutaţi-i cu ce puteţi pe copiii de acolo, contactându-l pe preotul Marian Tudor la numărul de telefon 0720.281.634 sau pe adresa de e-mail parohiacarligumare@yahoo.com. Vizitaţi, pe Facebook, pagina Copiii din Glodeanu, Buzău. Contactaţi-ne la redacţie, pe e-mail: redactie@observatorulbuzoian.ro sau fax: 0338-814381.

Dacă mai cunoaşteţi astfel de cazuri disperate, contactaţi-ne pentru a le putea prezenta comunităţii.

Ciprian STERIAN
Sorin DINCO

miercuri, 23 martie 2011

De ce s-a născut acest blog

21 de copii din satul Cârligu Mare, comuna Glodeanu Siliştea, judeţul Buzău suferă de foame în fiecare zi. Lor li se adaugă încă 11 suflete, tot copii, din satele vecine pentru care masa dintr-o zi poate să însemne doar o bucată de mămăligă sau de pâine. Nu exagerez cu nimic. Cel mai mic dintre copii are câteva luni. Cel mai mare are în jur de 13 ani. Toţi provin din familii foarte sărace şi trăiesc în condiţii greu de imaginat. Există două familii în care copiii sunt îngrijiţi în ambele cazuri, de mame care sunt bolnave psihic. Într-una dintre situaţii, din nefericire, acest aspect a influenţat şi dezvoltarea copiilor.

Preotul din sat, Marian Tudor s-a înscris în iarnă, pe un forum pe internet, pentru a putea aduna haine şi mâncare pentru aceste suflete. Maria Coman a aflat de povestea copiilor. De la ea, informaţia a ajuns la mine. Și împreună cu mai mulți colegi, prieteni sau doar cunoscuți, de Crăciun am reușit să le facem o mică bucurie copiilor.

Părintele își dorește din tot sufletul să dezvolte pe viitor în sat o cantină socială care ar rezolva cu adevărat problema acestor copii. În acest scop a identificat în sat o clădire în paragină (vechea primărie) care ar putea fi renovată şi transformată într-o astfel de cantină. Primarul îl susţine. Deocamdată aşteaptăm şedinţa de consiliu local în care cererea lui va fi supusă la vot.

Până atunci ne am propus să le întindem o mână de ajutor acestor copii. Dorim să le ducem pachete cu mâncare înainte de sărbători dar şi să identificăm firme care ar putea să-i sprijine, din când în când cu mici sponsorizări constând în mâncare (hrană neperisabilă, pâine, carne, dulciuri) în funcţie de domeniul lor de activitate.
După ce preotul va primi dreptul de renova primăria veche ar fi de mare folos să găsim firme care ar putea să-l ajute cu materiale de construcţii dar şi fundaţii, asociaţii dornice să se implice în acest proiect.
Pentru detalii suplimentare poate fi sunat direct părintele Marian Tudor 0720281634.

Puteţi să-i scrieţi părintelui pe mail la adresa preotmariantudor@gmail.com sau puteţi să-mi daţi mie un semn pe nicoletatintea@gmail.com

Voi administra acest blog împreună cu părintele. Îl vom actualiza pe măsură ce primim semne de viaţă de la voi. Pe măsură ce avem veşti. Cât mai bune sper. Puteţi să-i sprijiniţi pe copii cum simțiți voi. Puteţi să daţi mai departe povestea lor, pe mail, pe blog, pe facebook sau pe alte reţele de socializare. Puteţi să puneţi mână de la mână cu prietenii, pentru a face câteva pachete şi puteţi să le faceţi singuri o vizită, într-un weekend. Sau puteţi să ne aduceți nouă pachetele pentru că le vom duce la Glodeanu înainte de sărbători. Puteţi vorbi cu reprezentanții unor firme pe care îi cunoașteți, ca să-i sponsorizeze. Puteţi să ajutaţi un singur copil, pe termen lung sau o singură familie. Ca şi cum aţi avea un frăţior mai mic, ce s-a născut cu şanse mai puţine ca voi. Unii dintre copii sunt bolnavi. Sunt bolnavi în adevăratul sens al cuvântului. Epilepsie, strabism sunt doar câteva dintre bolile de care suferă unii dintre ei. Iar părinţii copiilor nu-şi permit să le cumpere tratamentul de care au nevoie. Dacă cunoaşteţi oameni cu suflet mare care şi-ar dori să sprijine înfiinţarea unei cantine sociale care îi va ajuta pe aceşti copii să pornească mai bine în viaţă ne va fi de mare de folos.

Pentru copii am făcut şi o pagină pe facebook. Se numeşte Copiii din Glodeanu. Puteţi să dați like şi puteţi să o distribuiţi. Poate află şi alţi oameni de ea. Oameni care ar putea să ajute.

http://www.facebook.com/#!/pages/Copiii-din-Glodeanu-Buz%C4%83u/174418775939258

Vă mulţumesc din inimă, tuturor!

Părintele Marian Tudor a deschis şi un cont în bancă pentru cei care vor să facă donaţii în vederea înfiinţării cantinei sociale. 

RO35CECEBZ0130RON0786067, DESCHIS LA CEC, SUCURSALA BUZĂU, COD SWIFT CECEROBU, TITULAR CONT: PAROHIA GLODEANU CÎRLIG

Nicoleta Ţintea


UPDATE 1 octombrie 2011: Familia de la Glodeanu s-a mărit. Părintele a aflat între timp, de existența altor copii din comună, care au și ei nevoie de ajutor. Așa că numărul total al copiilor care au nevoie de sprijin, de prieteni, de mâncare se ridică la 47. 




Părintele Marian Tudor cu copiii din sat
Primăria veche