joi, 24 martie 2011

Japonia de acasă



Articol preluat din "Observatorul buzoian"
Un material de Ciprian Sterian şi Sorin Dinco

Aflaţi în situaţii disperate, copiii din Cârligu Mare au nevoie de ajutor
Satul Cârligu Mare, judeţul Buzău. Undeva, în marginile Bărăganului, pe uliţele din măruntaiele satului, cu puţin înainte de Bunavestire, câţiva copii se întorc de la şcoală. Printre casele dărăpănate, care o iau spre pământ după stăpânii lor plecaţi demult acolo, se întrevede turla bisericii. Părintele Marian Tudor ne aşteaptă în poartă, îmbrăcat în sutana preoţească. A preluat parohia de un an şi, de atunci, misiunea lui printre cârligeni a devenit un şir lung de întâlniri înfiorătoare. Sărăcia, bolile, foametea, frigul, copilăriile vitregite, familiile măcinate de nenorociri sunt adevărata lui slujbă. Cunoscând în ansamblu cazurile, dintr-un apel lansat pe un site de socializare, am trecut la detalii. Ce să vizităm mai întâi? Cel mai disperat caz? Cea mai săracă familie? Cei doi copii sălbăticiţi, crescuţi de tatăl şi mama cu handicap? Pe fata căreia doctorii i-au dat, încă pe când avea doar doi ani şi jumătate, numai 11 ani de trăit, iar ea s-a încăpăţănat, imobilizată total la pat, să prindă aproape vârsta majoratului? Sau bordeiul în care a îngheţat, peste iarnă, băiatul luat în plasament? Mai bine mergem întâi la familia cea mai săracă… Dar care e cea mai săracă? Ne uităm în stânga drumului, apoi în dreapta şi plecăm la întâmplare. Ori încotro ai lua-o, aceeaşi tristeţe, încălzită uşor de soarele primăvăratic. Alegem un capăt al satului… (Scopul jurnalistic al materialelor care urmează este de a atrage atenţia asupra situaţiilor disperate din Cârligu Mare şi de a sensibiliza oamenii care vor să ofere ajutoare)


„Părinte, mai aveţi pempărşi pentru ăştia mici?…”

Cârligu Mare a fost, pe vremuri, comună în toată regula. Acum, aparţine de comuna Glodeanu Siliştea, iar măreţia lui a pierit, lăsând în urmă un sat împrăştiat în câmpie. Pe sub temeliile ruinate ale caselor, copiii se joacă cu gângăniile. Câte un şobolan gras mai trece, din când în când, dintr-o gaură într-alta. La ferestrele zăbrelite ale unui astfel de bordei, doi copii stau aproape goi, iar un prunc se aude plângând din casă. Intrăm în curte, însoţiţi de părintele Tudor şi, imediat, o femeie ce pare obosită de ani, ne sare înainte: „Părinte, săru’mâna! Mai aveţi pempărşi pentru ăştia mici?” O cheamă Steluţa Andrei şi, la doar 28 de ani, are deja şapte copii. Un băiat e la spital, alţii trei copii sunt încă la şcoală. Pe băiatul de şase ani l-a descoperit epileptic după operaţia de hernie. Toţi cei şapte au, însă, nevoie de asistenţă medicală. Părintele îi spune femeii de ce am venit: „Poate, dacă scrie despre mata la ziar, se mai adună câte un ajutor, ceva…” O întrebăm de ce ar avea nevoie „cel mai şi cel mai tare”. Stă, priveşte derutată, de parcă nu are de unde să-şi înceapă vorbele. Copiii din fereastră se leagănă de zăbrele şi zâmbesc. Fără umilinţă, mama lor spune de hăinuţe, de scutece sau pempărşi, de alimente. Dacă ar fi şi nişte jucării… Se tot scuză că nu ne duce în casă: „Am început să fac curat, dau cu var, că vine Paştele”. Preotul îi spune să treacă pe la biserică, să-i mai dea nişte var.

Citeşte, în ediţiile viitoare, povestea celor doi fraţi sălbăticiţi în casa unei mame cu grave probleme de sănătate. Cartofii sunt singura lor hrană

Pământul, pâinea de altădată a familiilor, abandonat din lipsă de bani pentru lucrările agricole

Steluţa Andrei are, împreună cu soţul, un hectar de pământ. Anul trecut nu l-au putut cultiva pentru că nu au avut bani de lucrări agricole. Uneori, copiii ei mai mănâncă şi mălai amestecat în apă cu zahăr. Problema pământului lăsat în pârloagă, ne asigură părintele Tudor, e a mai multor săteni. Cultivă doar cât să le ajungă pentru câteva orătănii din curte. În sat, sunt vreo 160 de familii, dintre care jumătate formate dintr-o singură persoană, bătrână şi uitată de lume. La polul opus, familiile tinere sunt îmbătrânite de greutăţi inimaginabile pentru un om al timpurilor moderne. Dacă auzi de ele, ai spune că sunt dintr-un alt continent. Nici zilieri nu pot munci pentru că nu au la cine şi pe ce. Unii mai acceptă un ou, o bucată de pâine de la bătrânii care îi mai cheamă să-i ajute prin curte. Lipsiţi de orice posibilitate de angajare locală, înglodaţi în datorii şi lipiţi, prin acestea, de glie, părinţii tineri seamănă mai degrabă cu nişte bunici neputincioşi. Copiii lor vin din urmă cunoscând, de la cele mai fragede vârste, nefericirea lumii în care s-au născut şi în care vor trebui să răzbată. Adevărata criză e aici. Dar în câte sate româneşti nu sunt oameni care împart soarta celor din Cârligu Mare?


Tot într-o ediţie viitoare, cazul fetei care îşi va aniversa majoratul imobilizată la pat. Medicii nu-i dăduseră nici 11 ani speranţă de viaţă


„Mângâiere şi recunoştinţă”, printre şobolani

Prin programul Patriarhiei Române, „Mângâiere şi recunoştinţă”, părintele Tudor le-a cunoscut amarul multor cârligeni. În fiecare miercuri, îi cheamă la biserică, să le asculte păsurile şi, în fiecare vineri, preotul îi vizitează acasă, cu câte un ajutor de suflet. „Am postat, întâi, pe un forum de discuţii, pe internet, un apel umanitar. Nu ştiam cum să-i ajut mai bine. Atâtea cazuri, te copleşesc… Le mai cumpăr şi eu câte un braţ de pâine, după posibilităţi. Mai trebuie să cârpesc şi casa parohială, că dau şobolanii peste mine. Nu mă plâng… Şobolanii au săpat tot satul, sunt peste tot, mai graşi decât oamenii”, ne povesteşte părintele Marian Tudor.

Intenţia preotului este de a construi o cantină socială în fostul sediu al primăriei. Vom reveni cu detaliile proiectului la care puteţi ajuta

„Reţeaua de socializare” de la Cârligu Mare

„Apoi, cineva din presă, de la Bucureşti, a creat o pagină pe Facebook”, continuă preotul povestea „socializării” din Cârligu Mare. „Uşor, uşor, au început să apară ajutoare: alimente, legume, fructe, dulciuri, jucării, îmbrăcăminte, de la oameni simpli, nu de la cine ştie ce personalităţi, oameni care bat drumul până aici, cu portbagajul plin. M-am uimit şi eu de cât de mult s-a putut face cu un anunţ. Dar nu destul. Oamenii vin, oferă, pleacă, iar greutăţile rămân”. L-am întrebat dacă nu şi-a deranjat enoriaşii, răscolindu-le destinul: „Eh, s-a spus, prima dată, că le fac poze şi le pun pe internet ca să le vând copiii. Dar, aşa-i lumea, vorbeşte, şi, când îi întreb, spun că n-au vrut sau n-au făcut. Mă împac cu ei bine. Sunt oameni de înţeles şi recunosc că nu e nicio umilinţă să se lase ajutaţi când nu-i nici un alt ajutor la îndemână.”

Urmăriţi, în ediţiile viitoare observatorulbuzoian.ro, alte relatări despre necazurile din Cârligu Mare:
În familia Bunea, din cauza unui accident, mama are pierderi de memorie. La 27 de ani, a pierdut orice speranţă că va mai putea munci cândva.
Într-un bordei stropit cu ciment, Marian, un băieţel care nu şi-a cunoscut mama, a făcut frigul şi foamea până când a fost luat în plasament.

Ajutaţi-i cu ce puteţi pe copiii de acolo, contactându-l pe preotul Marian Tudor la numărul de telefon 0720.281.634 sau pe adresa de e-mail parohiacarligumare@yahoo.com. Vizitaţi, pe Facebook, pagina Copiii din Glodeanu, Buzău. Contactaţi-ne la redacţie, pe e-mail: redactie@observatorulbuzoian.ro sau fax: 0338-814381.

Dacă mai cunoaşteţi astfel de cazuri disperate, contactaţi-ne pentru a le putea prezenta comunităţii.

Ciprian STERIAN
Sorin DINCO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu