Un altfel de bilanţ

sursa foto: http://www.fotokolor.blogspot.com/

Până acum am scris despre vizită doar în cifre, dar nu am apucat să scriu despre oameni. Nu am scris despre cum i-am văzut şi simţit pe copiii din Glodeanu, pe 16 aprilie.

Nu ştiu când şi exact cum, aceşti copii mi s-au lipit de suflet. Iremediabil cred. În ultima lună m-am gândit zi şi noapte la ei. Poate credeţi că exagerez dar nu este aşa. Din păcate nu am învăţat până acum să rezolv o problemă cu detaşare. De obicei prefer să mă iau la trântă cu ea, să mă războiesc în tăcere, într-un fel complicat, doar de mine ştiut. Aşa că pentru mine o problemă, rămâne problemă şi noapte şi zi. Pentru că noaptea visez, ziua gândesc, sau invers, visez ziua cu ochii deschişi şi gândesc noaptea pentru că nu am somn.

M-am gândit zi şi noapte, ca şi cum, dacă m-aş desprinde o zi aş uita. Şi dacă eu aş fi uitat mi-a fost teamă că nimeni nu ar mai fi aflat de copiii din comuna ruptă parcă de lume.

În toată această perioadă s-au întâmplat lucruri extraordinare. Au fost oameni care m-au lăsat fără cuvinte. Nu dau nume. Ca de exemplu, fata adolescentă a unei prietene care

şi-a donat alocaţia pentru copii. Necunoscuţi care au venit cu braţele pline de daruri. Anonimi care le-au lăsat cadouri la târg, chiar fără să aştepte un mulţumesc. Sunt gesturi pe care nu le voi putea exprima poate niciodată în cuvinte. Au fost clipe de disperare şi clipe minuni, pentru că s-au întâmplat minuni iar lucrurile s-au aranjat mai bine decât aş fi putut eu gândi şi visa. O dovadă în plus că îngerii ne-au fost aproape. Mie şi copiilor. Ce poate fi mai curat decât rugăciunile lor, ridicate spre cer? Să fie oare o coincidenţă că biserica din Glodeanu are hramul Sfintei Filofteia, ocrotitoarea săracilor şi a copiilor? Nu cred. Pentru că eu nu cred în coincidenţe. Eu cred doar în minuni.

Credeam că dacă vom merge cu braţele pline la Glodeanu într-un fel ceva se va schimba. După ce am fost acolo am înţeles însă că acel drum nu a fost decât începutul. Pare ciudat dar m-am întors mai tristă decât am plecat. Mai tristă pentru că am simţit amărăciunea acelor copii. Doamne! Nu cred că am văzut vreodată copii mai trişti. Copii care se tem să se uite într-o pungă de cadouri, poate pentru că nu au primit niciodată mai nimic. Copii care nu-şi ridică ochii din pământ, ca şi cum tot universul ar apăsa pe umerii lor. Copii care nu zâmbesc decât rar. Foarte rar. Pentru că nu au motive să zâmbească. Pentru că uite, unii nu ştiu nici măcar să folosească lingura şi furculiţa. Nu ştiu să vorbească pentru că nu le-a vorbit nimeni. Iar cei care ştiu sunt într-un fel condamnaţi. Comuna se află la aproape 40 de kilometri de Buzău. Acum înţeleg ce zicea Jeni. Că vrea să fie vânzătoare pentru că nu va avea cine s-o susţină ca să facă şi liceul. Înţeleg ce zicea acest copil de 9 ani, cu o maturitate dură, de adult.

Sunt cel puţin 7, 8 copii care au rezultate bune la învăţătură. Poate mai mulți. Nu am făcut un calcul exact. Învață bine, deşi îşi fac temele în condiţii greu de imaginat. Deşi stau în frig şi nu rareori înfometați. Se agață de carte ca de unica lor speranță care i-ar putea scăpa din micul lor univers.

Îmi doresc din tot sufletul ca povestea copiilor din Glodeanu să nu se oprească aici. Pentru asta avem nevoie de voi toţi. Voi, toţi cei care aţi rupt puțin sau mult din ceea ce aveţi şi aţi împărţit cu aceşti copii. Poate peste câţiva ani vom putea scrie aici, povestea lui Jeni care a terminat liceul şi a intrat la facultate. Sau povestea fericită a oricărui copil din acest sat care ar putea avea prin noi, o mie de mame şi taţi adoptivi. Spunea cândva părintele de la Valea Plopului, părintele Nicolae Tănase care a reuşit să aibă grijă de mai bine de 340 de copii că, pe vremuri, strămoşii aveau grijă de copiii care rămâneau orfani după război. Poporul avea grija aceasta în sânge şi nu i se părea nimănui ceva ieşit din comun. Să îmbrace, să hrănească și să educe copiii năpăstuiți. Copiii din Glodeanu nu sunt orfani. Sunt doar văduviţi de soartă.
Pentru ei vom încerca să găsim soluţii concrete. Poate chiar pentru fiecare familie în parte. Pentru că eu cred că sunt unele probleme care se pot rezolva. Şi dacă schimbi o zi din viaţa unui om, şi dacă îi dai o bucată de pâine sau o îmbrăţişare în cea mai tristă zi din viaţa lui cu siguranţă e mai mult decât nimic. Primul pas ar fi să ridicăm un centru social în care va funcţiona şi o cantină socială, special pentru ei. Am văzut terenul unde se poate ridica cantina. Chiar în curtea bisericii. Copiii ar fi protejaţi de Sfânta Filofteia, cea cunoscută ca fiind ocrotitoare a sărmanilor și a celor mici. Ar avea o masă caldă. Ar socializa cu alţi copii. Ar putea fi implicaţi şi în activităţi educative.
Nu avem deocamdată o estimare a costurilor pe care le implică viitoarea cantină. Vă vom anunţa imediat ce avem cifre clare. Până atunci, lista celor care vor să doneze în acest scop materiale de construcţii sau bănuţi rămâne deschisă. Banii vor fi păstraţi în contul copiilor până la demararea proiectului. Vă mulțumesc tuturor!
Dumnezeu să vă lumineze mintea, sufletul și să vă dăruiască sărbători frumoase.